În momentele grele redevenim „poporul câmpinean”

Nu știm dacă mai este Câmpina noastră localitatea cu cele mai multe zile însorite din an. Nici dacă mai avem cel mai mare număr de intelectuali la mia de locuitori. Probabil că nu suntem nici locul de unde se poate porni o revoluție, pentru că ne urnim greu. Suntem liniștiți, prea liniștiți și bătrâni sufletește, uneori. Sunt situații când gândim prea mult și acționăm cu întârziere. Ne exprimăm nemulțumirile doar în casă sau la o vorbă cu prietenii. Uneori și pe vreo rețea de socializare. Așa suntem noi, câmpinenii, toleranți, da, poate prea toleranți. Există un singur tip de situație în care totul se schimbă și reacția poporului câmpinean este incredibilă. Atunci când unul de-al nostru pățește ceva. Am văzut asta anul trecut, în toamnă, când cinci câmpineni și-au pierdut viața pe DN1, într-un accident cumplit, provocat de un sinucigaș. Au murit nevinovați, în câteva secunde, iar 2.000 de oameni au ieșit apoi în stradă pentru a le aduce un omagiu și a protesta (îmbrăcați în negru) față de indiferența autorităților. “Ne mor câmpinenii pe DN1!”, s-a spus atunci, printre lacrimi, flori și lumânări. Acum, o nouă toamnă, o nouă tragedie. Victime – oameni nevinovați. Tineri, niște copii arși de vii sau sufocați într-un incendiu la un club din Capitală. Printre ei, Karina Opriță din Câmpina noastră. Nu a avut nici o șansă să se salveze. Avea 24 de ani și toată viața înainte. Mai sunt câmpineni printre răniți și ne rugăm pentru ei așa cum ne rugăm pentru toți cei care luptă să trăiască. Moartea Karinei ne-a scos din nou în stradă, cu flori și lumânări. Și cu aceeași nemulțumire față de indiferența autorităților.  Și cu același gând cutremurător ca și în toamna trecută: puteam fi noi în locul lor. Câmpinenii sunt buni și blânzi. Toleranți. Dar se rupe ceva în ei când unul de-al lor se pierde. Se adună să-l plângă împreună, să-i ajute familia. Așa e Câmpina. O emoție de la un capăt la altul. Așa sunt câmpinenii. Sufletește, toți ca unul.